- Bunico, spune-mi o poveste, te rog…

-
O poveste? Dar nu ţi-am mai spus de un an de zile. Doar acum ştii să
citeşti singură, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat şi cartea
primită de Sfântul Nicolae?

-
Nu, bunico, dar îmi plac mai mult poveştile spuse de tine. De când am
învăţat să citesc mama m-a rugat să te las în pace, să nu te obosesc,
să citesc singură. Dar îmi e dor de o poveste spusă de tine…

- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângă fotoliu. O să îţi spun o poveste mai tristă…

- Cum e „Fetiţa cu chibriturile”? Nu-i nimic, îmi place şi aşa.

- Da, cum e „Fetiţa cu chibriturile”… Doar că pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni…

- „A fost odată…”

- „ ca niciodată”, completă nepoţica.

- „Odată, acum vreo şaizeci de ani, o fetiţă săracă şi necăjită. O chema Irina…”

- Ca pe tine, bunico?

- Da, ca pe mine. Să zicem…

„Mama
ei murise când era mică, iar tatăl ei plecase de acasă şi îşi făcuse o
altă familie. Cu altă soţie, alţi copii. Iar Irina fusese crescută de
bunicii ei, de părinţii mamei ei. Avusese o copilărie plină de lipsuri,
dar, cu toate astea, o copilărie frumoasă. Pentru că bunicii ei erau
oameni credincioşi, oameni buni la suflet, şi aveau grijă ca puţinul pe
care îl aveau să îl folosească cu recunoştinţă.

Cele
mai frumoase momente în casa lor erau de Paşti şi de Crăciun. Mergeau
cu toţii la biserică… Iar Irina primea de fiecare dată haine noi. Ca
semn al faptului că înnoirea hainelor trebuie să fie însoţită de o
înnoire sufletească. Ce să spunem? Avea Irina prieteni şi colegi de
şcoală ai căror părinţi erau bogaţi, dar nici unul din ei nu era aşa de
fericit ca ea, nici de Paşti, nici de Crăciun. Sărbătoarea Paştilor o
ducea cu gândul la Învierea morţilor, şi se gândea că, dacă va duce o
viaţă curată, va trăi în veşnicie împreună cu mama ei. De Crăciun se
gândea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume plină de
răutate şi de egoism ca să ne înveţe să ne iubim, să ne înveţe că
iubirea e cel mai important lucru din lume…

Irinei
îi plăcea să vorbească mult despre lucrurile acestea cu prietena ei
Alexandra, fata preotului de la biserică. Dar cu ceilalţi prieteni nu
putea vorbi despre asta. O considerau prea preocupată de Biserică, de
Dumnezeu…

Într-un an, cu două zile înainte de Crăciun, Alexandra o întrebă pe Irina:

-
Auzi, dar tu nu ai altă haină groasă? Că o să vină zăpada… Şi pe asta o
porţi de când a început frigul. O să vorbesc cu mama mea şi ţi-o dau pe
a mea, că am două, spuse Alexandra.

-
Nu, nu e nevoie. Mâine bunicul ia pensia şi primul lucru după ce vin de
la şcoală e să mergem să îmi ia o haină nouă. Aşa facem în fiecare an.
Azi am fost cu bunica, am căutat prin magazine şi am găsit ceva şi
frumos şi ieftin.

- Cum ştii… Oricum, abia aştept să te văd cu haina nouă.

A
doua zi, însă, când veni acasă de la şcoală - începea vacanţa - , Irina
găsi un bilet în uşă. «Aşteaptă-mă în faţa blocului. O să vin repede.
Bunica…»

«Oare
s-a dus să îmi cumpere haina fără mine? Da, asta cred că s-a
întâmplat…», zise Irina în gândul ei. Coborî în faţa blocului şi se
aşeză pe o bancă. Îşi scoase cărţile de şcoală din ghiozdan şi începu
să citească ceva… După o oră, apăru şi bunica. Tristă, cu ochii în
lacrimi.

Irina îi sări în braţe:

- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?

- Unde să fie? La spital. I s-a făcut rău după ce a luat pensia. A venit salvarea şi l-a dus la spital.

- Vreau să mă duc să îl văd.

- O să mergem diseară. Că mâine o să îl opereze şi vrea să te vadă înainte de operaţie…

- O să mergem şi o să îi cânt colinde. Da, o să îi cânt bunicului, să se bucure.

Irina
uitase de hăinuţa cea nouă. Se gândea doar la bunicul ei. Şi, când
bunica i-a spus că hăinuţa cea nouă va veni mai târziu, că banii
trebuiau daţi doctorului pentru operaţie, Irina nu a spus nimic. Cel
mai important pentru ea era să i se întoarcă bunicul acasă…

Şi
seara s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentă şi Irinei i-au
dat voie să cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curată răsuna pe
tot etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au
strâns şi asistentele. A venit chiar şi un doctor, doctorul care urma
să îl opereze pe bunicul Irinei. Toţi au fost impresionaţi. Când Irina
a terminat de cântat, s-a mirat văzând atâţia bolnavi adunaţi în faţa
salonului. Când a ajuns cu bunica acasă, i-a pus tot felul de întrebări
despre boală…

Dar
bunica nu avea stare să vorbească cu Irina. Aştepta să o culce pe fată,
ca să înceapă rugăciunile pentru sănătatea bunicului. S-au rugat puţin
amândouă, cum făceau în fiecare seară când era şi bunicul acasă. Apoi
Irina s-a dus în camera ei. Însă nu putea să doarmă . Stătea în pat şi
se frământa. Ba se gândea la bunicul ei, ba se gândea la haina pe care
nu mai avea cum să o primească. Şi haina veche îi era cam mică… şi nu
prea ţinea de cald. Dar în minte îi tot veneau bolnavii care se
adunaseră în faţa salonului.

-
Ce bine că sunt sănătoasă… îşi spuse. Eu mâine nu voi primi nici un
cadou de la bunici, dar, totuşi, ce bine că Dumnezeu mă ţine sănătoasă.
Sunt atâţia bolnavi… Şi atâţia copii bolnavi. Ce-mi dă mie Dumnezeu
cadou? Îmi dă sănătate. Un cadou fără fundiţe, fără panglici, dar un
cadou frumos…

Irina
adormi. După o oră de rugăciune, se culcă şi bunica… La miezul nopţii
însă, Irina se sculă brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în
cameră şi începu să cotrobăie prin lada cu jucării. Găsi o pungă cu
multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasă, nu le mai
folosea. Intră tiptil-tiptil în camera bunicii şi îi lăsă o fundă mare,
roşie, cam şifonată, pe plapumă. Apoi mai făcu ea ceva treabă cu
celelalte panglici şi se culcă.

Dimineaţa,
bunica se trezi devreme. Era frământată… Văzu panglica pe plapumă, dar
nu înţelese ce caută acolo. Că nu era legată denici un
dar. Şi… de unde dar? Irina nu avea bani de daruri. Bunica se sculă şi
merse în camera fetiţei. O găsi pe Irina dormind, ţinând strâns în
braţe icoana cu Hristos, care stătea de obicei la capul patului, pe
perete.

Irina avea în jurul gleznelor câte o panglică. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.

Bunica
înţelese tot. Şi începu să lăcrimeze. Funda roşie de pe plapumă era un
semn că bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult îşi iubea Irina
bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce
era cu panglicile de la mâini şi de la picioare? Era o dovadă că Irina
înţelesese că Dumnezeu poartă grijă de sănătatea ei. Şi într-o vreme
frumoasă de iarnă, când prima zăpadă se aşternuse pe străzi, când
atâţia copii zăceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina
era sănătoasă. Şi se bucura că Dumnezeu i-a făcut acest dar. Se bucura
de sănătatea pe care i-o dăruise Dumnezeu. Şi nu mulţi copii au fost la
fel de bucuroşi ca Irina anul acela…

- Şi bunicul ei s-a făcut bine?, întrebă nepoţica.

-
Da, operaţia a reuşit. Mai mult încă. Doctorul, care fusese fascinat de
colindele cântate de Irina, nu a vrut să primească nici un ban pentru
operaţie şi Irina a primit hăinuţa pe care şi-o dorea. Era o hăinuţă
specială, udată cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunică să îi coasă pe
cordonul de la hăinuţa cea nouă panglica pe care şi-o legase în noaptea
de Crăciun în jurul mijlocului. Ca să nu uite că şi hăinuţa era un dar
de la Dumnezeu…

- Mi-a plăcut povestea, deşi începutul a fost prea trist, zise nepoţica.

-
Şi mie mi-a plăcut, zise bunica. Şi apoi, spuse în şoaptă, ca să nu fie
auzită de fetiţă: „Cordonul acela îl mai păstrez şi astăzi…”

Like! 7